Povestea lui Dumitru Mociorniță, prahoveanul devenit cel mai important producător de încălțăminte din România interbelică

,,Cum pot eu, băiat de ţăran, de la Băicoi, să stau într-o casă cu lei la uşă şi atâta somptuozitate? Sunt bogat doar prin prisma generaţiei şi ar fi ruşinos să afişez atâta opulenţă.” Dumitru Mociorniţă

Se spune că destinul unui om este scris înainte de a se naște, iar evoluția unei nații este condusă de viziunea celor care o conduc.

Într-o țară care până nu demult figura pe hărțile europene în componența Imperiului Otoman, dar și în urmă o putere regională pregătită să încorporeze Transilvania, leagănul națiunii române, se nășteau elitele unei societăți care avea să ofere la sfârșitul secolului al XIX-lea, cele mai importante personalități care au pus bazele României moderne.

În perioada aceea zbuciumată pentru țară, la 5 august 1895, la Țintea, în județul Prahova, se năștea într-o familie săracă de țărani, unul dintre cei mai mari întreprinzător români din perioada interbelică, Dumitru Mociorniță.

Și cum viața bate filmul, copilul sărac care pășea la școala aproape desculț, avea să devină peste ani, omul care îi încălța pe toți românii.

Copiii familiei Mociorniţă, ca alţi copii de ţărani săraci, au mers la şcoală, căci învăţământul primar era obligatoriu şi gratuit.

Se spune că învățătorul din clasele primare l-a așezat în spatele clasei, pentru că nu avea papuci în picioare.

Cu toate acestea, tânărul Dumitru Mociorniță termină primele patru clase și decide să nu se oprească aici.

Se mută la Ploiești pentru clasele V-VIII, apoi merge în București unde se înscrie la Liceul Economic Kretzulescu.

În perioada studiilor la București, oferă meditații la franceză și germană, iar examenul de bacalaureatul îl promovează cu succes. Tânărul este remarcat de Ion I. C. Brătianu care îi oferă o bursă la Școala Superioară de Comerț din București.

După ce a absolvit cu magna cum laude, Mociorniţă a primit a doua bursă, de această dată la o instituţie franceză de prestiugiu: École Supérieure de Commerce et d’Industrie de Paris. Pe durata studiilor, a făcut practică în fabricile textile din Franţa, în industria constructoare de maşini din Anglia, dar şi în cea chimică din Germania.

Marele lui câştig din Occident a fost viziunea: ideea de afacere şi-a conturat-o aparent de atunci, studiindu-i cu atenţie pe Ford şi Krupp, cei care şi-au ridicat adevărate dinastii industriale.

Aşadar, de la Vest a luat tot ce a putut, s-a specializat şi bagajul de cunoştinţe l-a folosit pentru dezvoltarea industriei din România.

Pregătirea dobândită în Franţa i-a adus tânărului un loc de muncă respectabil – reprezentant comercial al unei firme de produse chimice în portul Hamburg –, dar şi o ofertă care presupunea plecarea în Statele Unite ale Americii.

Mociorniţă refuză însă şi consideră că este momentul reîntoarcerii în România.

Aici începe să lucreze la Tăbăcăria lui Nicola Prodanof, industriaşul care deţinea monopolul în domeniul pielăriei în perioada antebelică. Aici, Mociorniţă avea să lucreze cu viitorul său socru, Grigore Alexandrescu, dar mai ales avea să se afirme: la doar 24 de ani ajunge unul dintre oamenii de bază ai companiei.

Cariera profesională a lui Dumitru Mociorniţă părea că se opreşte. În 1916, România intră în Primul Război Mondial de partea Antantei şi tânărul este luat în armată. Faptele sale de arme de pe frontul moldovenesc şi de pe cel din Basarabia sunt recunoscute de Armata Română, fiindu-i atribuite onoruri şi medalii.

Pentru Mociorniţă, adevărata recompensă a fost revelaţia antreprenorială pe care a avut-o. Pe tot parcursul războiului el a identificat cererea şi publicul ţintă: armata nu era echipată corespunzător. Aşa că ideea i-a încolţit: de ce nu ar face el bocanci pentru soldaţi, şei pentru cai, cizme pentru comandaţi – îmbrăcăminte şi accesorii din piele?

În 1923 înființează fabrica de încălțăminte Mociorniță, pe un teren viran la marginea Bucureștiului, pe baza unui împrumut de 30 milioane lei, și cu utilaje aduse în leasing din Germania și Marea Britanie. Fabrica avea să devină în scurt timp cel mai important producător de încălțăminte din România interbelică.

Dumitru Mociorniță a încălțat Armata Română

Cu trei magazine de desfacere în Capitală și în marile orașe, 370 de milioane lei capital și 1.000 de angajați, brandul Mociorniță pune stăpânire pe piața autohtonă.

Nici debutul celui de-al Doilea Război Mondial nu a putut opri elanul dezvoltării, ba din contră, fabrica devine furnizorul principal de echipamente pentru Armata Română.

Totul a fost gândit ca un business de familie, astfel, în 1942 înregistrează societate pe acțiuni, apoi împarte funcții și procente către frații și fiii săi.

Mediul de lucru pe care îl crease pentru angajații săi concurează cu cel din marile corporații de azi: se oferea asigurare medicală, cantină, unii primeau chiar și locuință, iar copiii conștiincioși ai muncitorilor primeau burse de studiu.

Dumitru Mociorniţă n-a investit în lux. A trăit, bineînţeles, peste medie, însă a făcut-o cu decenţă şi bun-simţ. Nici măcar în momentul achiziţionării unei case de locuit nu a făcut vreo extravaganţă, deşi financiar îşi permitea. A avut de ales între Casa cu Lei, de pe Calea Victoriei, unde a locuit compozitorul George Enescu, şi cea de pe strada Paris, pe care a şi ales-o în final.

Dumitru Mociorniță a făcut parte din Partidul Național Liberal, pe care l-a reprezentat în Parlament ca deputat și mai apoi senator de Ilfov.

Se spune că omul de afaceri îşi dorea să cucerească piaţa de pielărie din estul Europei, însă proiectul a devenit irealizabil odată cu venirea la putere a comuniştilor.

Imperiul care rezistase unui război mondial nu a mai avut ce face în fața tăvălugului comunist.

În 1945, staliniştii preiau frâiele fabricii care ajunsese la un capital de aproape un miliard de lei.

Din 1947, averea familiei începe să fie confiscată pe rând: case, maşini, bunuri. În perioada comunistă, în clădirea fabricii Mociorniţă a funcţionat Unitatea A a Întreprinderii Poligrafice Luceafărul şi, pentru scurt timp, unele servicii funcţionale ale Fabricii de Piele şi Încălţăminte Flacăra Roşie.

Fiul industriașului, Ion Mociorniță, este arestat în 1948, iar tatăl său cade la pat într-o sărăcie lucie.

Citiți și Am învățat de la viață…

Dumitru Mociorniță își petrece ultimele clipe îngrijit de una din cele două fiice ale sale.

Comuniștii sperau că se va însănătoși pentru a-l putea încarcera, dar pe 17 septembrie 1953, pierde lupta cu boala.

Destinul familiei Mociorniţă a urmat tiparul întregii elite româneşti.