Închizi ochii, ești singur pe un pod de lemn și privești frumosul peisaj… așa multă zăpadă, totul este atât de frumos, este frig, foarte frig dar nu ai pleca din acest loc, încerci din răsputeri să te regăsești, să îți găsești liniștea, să simți că totul va fi bine și că ai să deschizi ochii și ai să simți acea liniște și bucurie în suflet, pe care o aveai înainte.
Asta și faci, dar cu așa multă tristețe în ochi realizezi că toate stările tale persistă, te simți fără scăpare, simți că nu ai să scapi niciodată de stările astea, simți că te topești pe interior, simți că nu faci față, înainte puteai să te descarci și plângeai până reușeai să te liniștești măcar pentru o secundă, dar acum nu mai ai putere, ești ca un izvor care a secat.
Zi de zi încerci să faci lucruri pe care altădată le făceai cu mult drag, dar din păcate nu îți mai aduc fericire.
Treci printr-o etapă în viață, în care nu mai ai forța, capacitatea și dragul de a mai face ceva constructiv și simți nevoia de a nu comunica cu nimeni, de a nu face nimic pentru tine, de a te judeca în permanență, de a te desconsidera și cel mai dureros este că vezi totul negru.
Te simți epuizat, singur, foarte nefericit, nu îți găsești liniștea…
PUȚIN, AȘA CREZI CĂ ÎȚI SIMȚI SUFLETUL!
NICI TU NU ȘTII CE MAI SIMȚI…
Oare care este calea către regăsire?
Acestea sunt câteva destăinuiri din mijlocul furtunii anxioase a depresiei.
Foto: pictură de Balint Bogdan
