Se spune că oamenii buni nu mor niciodată. Se mai spune că binele învinge întotdeauna. Țesute din ale lumii obiceiuri și tradiții, doar poveștile au final fericit.
Tânguirile gândului și frisoanele reci ale trupului se adaugă nemiloase temerii necunoscutului viitor, fie el și apropiat.
Sentimentele slăbiciunii omenești, spulberă speranțele sălășluite într-o inimă plăpândă, instaurând nerușinata agonie.
Pribeag te cuprinde nostalgia unor cuvinte duioase spuse celor dragi, dar gloanțele nemiloase ale bolii îți vuiesc pe lângă creștet risipindu-ți într-o clipă mângâierea speranțelor și împlinirilor.
Ești sfâșiat de durere și cauți o coardă de lumină de care să te agăți și să ieși din întuneric.
Îți amintești cu tristețe că atunci când trebuia să râzi, plângeai, iar când trebuia să te bucuri, erai trist. De ce? Pentru că atunci când alții fugeau, tu luptai.
Învinge-ți teama inimii distruse și ridică-te din propria-ți cenușă.
Iartă ce crezi că îți face ziua senină, iar negură nesiguranței și a dezamăgirii să o ierte Dumnezeu.
Nu judeca, nu căuta răspunsurile întrebărilor fără răspuns și mergi departe. Mergi până acolo unde numai visul te-a putut purta.
Trupul, praf al timpului, unealtă de comunicare a sufletului devine neînsemnat și sec, umbritor al ierbii, atunci când scopul său se rezumă la înmulțirea bunurilor lumești, neînsemnate și efemere.
Fă-ți țel ca uzura inimii tale să fie mângâiere și zâmbet pentru ceilalți, iar soarele nu va apune în zadar peste chipul tău, deoarece zorii zilei următoare își vor aduce aminte de tine.
