Iubesc tăcerea ca o pauză, dar mă doare tăcerea ca o permanență. Cât timp copiii sau partenerul de viață lipsesc, bucură-te de liniște, dar roagă-te să îi ai mereu lângă tine. Când nu mai ai cu cine să schimbi o vorbă amuțește si sufletul nu doar limba.
Iubesc odihna, dar ca o pauză, nu ca o victorie a trupului asupra spiritului. Cât timp muncești, cât timp alergi ca să ai rodnicie, bucură-te de odihnă, dar roagă-te mereu ca să nu te țintuiască lenea, comoditatea unei vremi în care mulți se odihnesc fără să fi obosit vreodată.
Iubesc tristețea, dar ca o pauză a bucuriei, nu ca o stare permanentă a vieții. Lacrimile altuia devin deseori tristețea mea, la fel cum cerbicia firii mele mă întristează. Tristețea care duce la pocăință să ne însoțească în drumul vieții, dar să nu devină drumul însuși, ci bucuria mântuirii, bucuria celui care face voia Tatălui ceresc să fie calea noastră.
Iubesc singurătatea, dar ca o pauză a părtășiei, nu ca o permanență a vieții. Când suntem împreună te aud pe tine, pe voi, dar când sunt singur, mă aud pe mine. Ca să te aud mai bine pe tine aleg singurătatea doar ca să pot fi fratele, prietenul mai bun pentru tine.
Vă rog să prețuiți oamenii cât încă îi mai avem pentru că prea ușor se moare și prea greu se trăiește.
Si nu uita să fii tu însuți om.
Cu drag,
Maria Magdalena
