În ziua Cincizecimii S-a pogorât Duhul Sfânt, în chip de limbi de foc, peste Sfinții Apostoli, în foișorul unde stăteau ei și s-a așezat peste fiecare dintr-înșii.
Mântuitorul făgăduise înainte de patima sa venirea Sfântului Duh, zicând: ,,De folos este ca Eu să Mă duc, că de nu Mă voi duce Eu, Mângâietorul nu va veni. Voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor va trimite vouă: Duhul adevărului, Care din Tatăl purcede”.
Pe când ucenicii se aflau în foișor, s-a făcut pe neașteptate tunete din cer și Duhul Sfânt S-a văzut în chip de limbi de foc, pogorându-se nu numai peste cei doisprezece Apostoli, ci și peste cei șaptezeci de ucenici. Aceștia au început să grăiască în limbi străine, fiecare grăind limbile tuturor neamurilor. Din pricina aceasta mulțimea socotea că sunt beți, alții se mirau zicând: Ce înseamnă aceasta?
Duhul Sfânt s-a pogorât ca să arate că este în legătură cu Cuvântul cel viu, sau pentru că Apostolii trebuiau să învețe mulțimile și să le aducă la Hristos și prin mijlocirea Cuvântului. Duhul nu s-a așezat pe buzele lor ci pe capete, căci capul este ocârmuitorul și partea cea mai aleasă a trupului și cuprinde în el mintea, de la care și limba își trage graiul.
Duhul revărsându-se așadar peste tot trupul, lumea s-a umplut de tot felul de daruri și prin El toate neamurile au fost călăuzite la cunoștința Lui Dumnezeu și toată boala și neputința au fost alungate.
