Acela era cel mai frumos apus din câte văzusem, asta pentru că eram lângă el și că era unul dintre finalurile care promitea un început frumos încă de dinainte ca el să înceapă.
Îmi dădea garanția că începutul care avea să urmeze după o noapte de privit stelele și de ascultat bătăi regulate de inimă, era lângă el.
Cu alte cuvinte, vorbesc despre acel sentiment că ești lângă omul potrivit.
Și îl vedeam cam așa: Trezită de bătaia vântului rece de dimineață și mângâiată de razele soarelui și palmele lui fine, sub pătura moale pe care o purta mereu în mașină pentru seri ca acestea. Fruntea mea lipită de fruntea lui, fixându-mă cu privirea în timp ce eu încă dormeam, iar mâna lui în părul meu.
Îl vedeam așa pentru că de fiecare dată semăna cu ultimul apus și răsărit lângă el. Era ca un ritual de care nu ne plictiseam, cerul fiind de multe ori martorul iubirii noastre, tăcut și confident. Iar stelele… Stelele erau agrafele cu care îmi prindea părul. Luna era leagănul meu atunci când era în descreștere, ori globul în care vedeam doi copii ținându-se de mână când era plină și ne ținea treji până târziu.
Vorbeam despre lucruri neînsemnate pentru cineva care le auzea, dar cu multă însemnătate pentru noi, lucruri care ne conturau iubirea și defineau parametrii relației noastre care nu se asemăna cu nicio altă iubire din trecutul lui sau al meu. Fiecare iubire are ,,amprentele” ei, care se spun și se fac numai între două perechi de ochi îndrăgostite, care nu se trădează niciodată, din respect pentru tine și iubirea pe care ai știut să o dăruiești cândva, cum ar fi privitul în ochi de aproape atunci când e întuneric. Poate sună clișeic, însă pentru noi făcea parte din identitatea relației, cea mai profundă conexiune, de fapt.
Până la el, nu știam că să te uiți în ochii cuiva poate fi dincolo de ,,comun”.
În fiecare astfel de noapte știam că va răsări viața pentru noi a doua zi.
Cel mai frumos lucru dintre toate cele frumoase era că știam mereu unde să ne regăsim când nu ne găseam unul pe altul de aproape. Obișnuiam să mergem acolo când eram supărați. Ne găseam, ne șopteam iubirea așa cum făceam mereu, chiar dacă nu era nimeni care să ne audă, îmi punea o stea în păr și eram bine.
Așa erau multe din serile noastre în care ne ajungeam unul altuia, fără să fie nevoie de forfota orașului, alte voci sau alte gânduri. Eram noi și gândurile despre celălalt.
Sper să adorm toată viața ascultând aceleași bătăi regulate de inimă. Să ascult viața, de care mă țin strâns legată și de lângă care nu aș mai putea să plec nici azi și nici peste 50 de ani.
Scris de Maria Magdalena Rădulescu
