Cât de fericiți ar trebui să fim numai pentru acest fapt, în aparență mic, că avem prilejul de a trăi lângă un om care să ne fie ,,însoțitor de drum”, în viața noastră.
O viață într-o casă, în călătorii și în suflet cu un om, care să fie, pe rând, iubit, soț, un om al tău, care să facă parte din ființa ta la un moment dat și să te doară pe tine dacă pe el îl doare ceva.
Eu cred că pentru asta ar trebui să mulțumim mai des. Pentru că printre alte lucruri care ne-au fost îngăduite, ni se dă un om, care să simtă că și noi, și prin el, să simțim că suntem acasă, oriunde am fi.
Că avem șansa, fiecare dintre noi, să constatăm că acasă nu e un loc, ci o persoană.
Cred că ar trebui să existe niște cursuri ale maturității, pentru a învață că o experiență mai puțin fericită sentimental vorbind, nu este un capăt al acestui drum, și că nu ar trebui să priveze pe nimeni, de fericirea de apoi, un astfel de moment.
De multe ori, frica de a nu suferi ne face să fim rezervați în a ne oferi iubirea cuiva și a ne hrăni sufletul cu iubirea primită din partea opusă.
Odată cu acest moment, ne lipsim singuri de a trăi acest sentiment primordial al existenței, de a crea legături între suflete pereche, care există.
Incontestabil, dragostea are și acest preț, dar până la urmă, suferința din iubire este ceva firesc și chiar frumos, dintr-o anume perspectivă. Suferim mult, întocmai pe măsura iubirii pe care am trăit-o.
Scris de Maria Magdalena Rădulescu
