Poetul Nichita Stănescu a murit în urmă cu 40 de ani, la 13 decembrie 1983. Cel considerat cel mai mare poet român al secolului XX a murit la vârsta de 50 de ani.
Nichita Stănescu s-a născut la 31 martie 1933, în Ploiești, fiind botezat cu prenumele bunicului dinspre mamă, de origine rusă, Nikita Cereaciukin. Poetul a mai primit și numele bunicului dinspre tată, Hristea, la începuturile sale literare semnând chiar Hristea N. Stănescu.
Citiți și Nichita Stănescu: „Dacă lui Dumnezeu îi spui tu, mie de ce-mi zici dumneavoastră?”
Poezia lui Nichita Stănescu a fost tradusă în majoritatea limbilor europene. A scris eseuri și evocări, confesiuni, care au fost adunate în volumele: Cartea de recitire (1972, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru publicistică), Respirări (1982), Antimetafizica (postum, 1985). A publicat, împreună cu poetul Gheorghe Tomozei, și un volum pentru copii: Carte de citire, carte de iubire. A tradus din poeți sârbi, din T.S. Elliot.
Pentru creațiile sale a mai obținut, de-a lungul anilor, și alte premii. Astfel, pe lângă cele patru premii acordate de Uniunea Scriitorilor și cel acordat de Academia Română, a mai fost distins în 1975 cu Premiul Internațional pentru Poezie Gottfried von Herder, decernat de Academia austriacă în 1976, iar în 1982 a câștigat Marele Premiu Cununa de Aur la Festivalul Internațional Serile de Poezie de la Struga din Macedonia. La propunerea din 1979 a Academiei Suedeze, a candidat în 1980 la Premiul Nobel pentru Literatură, care a fost obținut de poetul grec Odysseas Elitis.
Îmbolnăvit brusc după o nuntă, s-a stins din viață pe 13 decembrie 1983, la București.
Postum i-au mai fost publicate volumele: Amintiri în prezent, Ordinea cuvintelor (1957-1983) (2 vol., 1985), Fiziologia poeziei (selecție din eseistica publicată, 1990), Argotice (transcrise din 1955, apărute în 1992). La 3 iulie 1990, a fost ales membru titular post-mortem al Academiei Române.
