Îmi doresc să ajung undeva pe la un sfârșit al vieții și să spun, atunci când mă va întreba cineva despre iubirea vieții mele, următorul lucru: ,,L-am iubit în fiecare zi mai mult!”.
Poate că voi vrea și să susțin că ,,niciodată nu am adormit supărați, nespunându-i că-l iubesc”, dar asta deja nu mai poate fi posibil, pentru că au fost seri în care orgoliul a fost cel care a decis să spună ,,nimic”. Să răspundă la întrebarea ,,ești bine?”, cu ,,da!”, deși nu era așa. Seri în care brațele mele ar fi vrut să-i strângă sufletul tare la piept, dar orgoliul a decis să mă îmbrățișez pe mine și să adorm la marginea patului.
Nu au fost multe astfel de seri, ce-i drept…Asta pentru că dimineața îmi promiteam să nu mai repet această nebunie pe care nu am cum să o văd altfel, decât… o nebunie.
Poate sună clișeic, dar îmi doresc atât de mult să înțelegem cât mai mulți că viața noastră e scurtă și că sunt atâtea de trăit, de iubit și de vorbit. Ar fi ideal dacă noi am înțelege asta devreme, la tinerețe când facem aceste prostești alegeri și altele și mai mari…
Da, este o mare nedreptate să nu spui unui om că-l iubești, când îl iubești, să-i spui oricând și de oricâte ori simți. Nu e prea mult, nu e greșit și nici ,, nu se învață așa!”. E perfect normal să spui ce simți când simți, mai ales că iubești.
Întorcându-mă la iubire, la a mea, important e că în acele seri în care nu ne-am spus, poate simțeam mai tare decât când o spuneam.
Sper ca până la urmă să pot susține că nu a trecut nici măcar o zi la sfârșitul căreia să simt că nu-l mai iubesc sau că l-am iubit mai puțin.
Ce bine că te-ai născut să ne întâlnim și să te iubesc eu azi!
Cu drag,
Maria Magdalena Rădulescu