Lucrurile acestea palpabile, fotografii, cadouri… nu pot cuprinde cu adevărat însemnătatea unor momente transfigurante din viață, pentru că sunt atât de comune și atât de ,,la îndemâna” tuturor… nicidecum nu ar relata realitatea pură! Le-ar minimaliza intensitatea și ceilalți oameni le-ar compara cu întâmplări de-ale lor.
Unele momente rămân ale sufletului și nu merită împărtășite cu nimeni, în niciun fel, poate doar vorbind peste ani, despre amintiri, atunci ele deja vor fi trecut și știi sigur că au fost numai ale tale.
Am amintiri din acestea pe care le-am păstrat doar în suflet, deși poate aș fi vrut să le împărtășesc cuiva, întrucât de bucurie, simțeam, la momentul respectiv, că inima nu mai are loc în piept.
Am preferat, totuși, să le păstrez acolo, unde știu sigur că nu ar fi putut să mă rănească nimeni, folosindu-se chiar de ele.
Folosindu-se de lucrurile pe care eu le-am obținut cu greu, dorindu-mi-le cu toată dăruirea și care mi-ar fi putut fi luate atât de ușor cu două cuvinte aruncate mult prea ușor.
Prin a le compara cu situații similare prin care au trecut cei cărora le-aș fi povestit și astfel să rămână numai o urmă din fericirile mele mari.
Nu sunt egoistă. Nici pe departe. Numai că așa de multe frumuseți ale vieții ți se pot lua de către oamenii care nu privesc în aceeași direcție cu tine, încât prefer să nu știe lumea de ce mă uit în gol la cerul senin, câteodată.
Așa am învățat să mă bucure lucrurile care nu mi-ar putea fi luate niciodată, chiar dacă aș povesti despre ele. Spre exemplu, procesul prin care trec pomii la trecerea de la vară la toamnă, eu sunt cu adevărat fericită atunci când pică frunzele din ei și nu e ceva relativ, vor fi mereu frunze care să pice.
Iar despre fericirile mele mari vorbesc rar și doar cu sufletele care simt la fel ca sufletul meu, simplu, dar dincolo de cuvinte.
Cu drag,
Maria Magdalena Rădulescu
