Te-ai gândit vreodată dacă hainele pe care le îmbraci zi de zi sunt ale tale? Trecând de sensul propriu al întrebării, mă refer dacă simți că te reprezintă sau doar încerci să semeni cu cineva purtându-le? Să îi copiezi înfățișarea și atitudinea?
Te-ai gândit dacă ai rămâne fără ele, ai rămâne același?
Ai avea aceleași principii riguroase de care te ții strâns, sau poate nu, ai avea aceleași relații cu oamenii din jurul tău? Te-ar putea recunoaște oamenii ca fiind cel de ieri?
Dar sufletul? Dacă ar rămâne dezgolit, ai mai avea oamenii care te prețuiesc pentru cum ești tu cu al tău suflet?
Dezgolit de toate armurile, fețele și dorințele de a fi ce nu putem fi, pe care ni le punem.
Ar fi ideal dacă am lăsa sufletul așa cum e el, frumos sau mai puțin frumos, fără să-l îmbrăcăm și pe el așa cum ne îmbrăcăm trupul, pentru că astfel, ar fi mult mai ușor să se creeze legături între ele, între suflete, legături reale, puternice și de-o parte și de alta.
Problema nu e atunci când ne păcălim că suntem ceea ce nu suntem prin aspectul fizic. Asta e într-adevăr o problemă de actualitate, serioasă, câteodată și subiectivă, care poate ține și de cine privește și nu musai de cel privit.
Însă, adevărata problemă e atunci când îmbrăcăm sufletul atât de gros și de frumos, încât atunci când rămâne dezgolit, devine de nerecunoscut, provoacând răni adânci, altor suflete.
Ar fi bine dacă am avea la vedere o bucată de suflet, de care să ne îndrăgostim la o ,,primă vedere”, sau să îl lăsăm să treacă fără ca purtătorul să ne atingă în vreun fel sau altul.
Așa, ar fi mai puțină lume uimită de ce înseamnă să iubești câteodată, ba chiar poate ar iubi mai mulți, sau ar iubi cu adevărat.
Revenind la întrebarea de la care am pornit, ești mulțumit de omul de dincolo de hainele tale? Dar de suflet? Și dacă nu, ce ai făcut azi pentru a schimba asta?
Eu aș vrea să cunosc sufletele oamenilor, direct, și nu un om cu suflet, pentru că oamenii prin construcția lor firească au capacitatea de a nu-și asuma ceea ce ar vrea sufletul, făcându-l urât.
Susțin hainele ,,simple”, ori dacă nu sunt simple, să nu trădeze că nu le poți purta. La fel și cu sufletul, susțin să îl porți cu fericire pe cel pe care îl ai, indiferent de cum e. Cu siguranță e mai de apreciat unul real decât unul mascat cu ce ai vrea să fii.
De câte ori nu cerem ceva ce nu vrea sufletul, ci mintea?
De câte ori nu am zâmbit când am vrut să plângem?
De câte ori am plecat când voiam să rămânem?
Dar de câte ori am spus că nu am iubit, când am iubit mult?
Cu drag,
Maria Magdalena Rădulescu
