Una dintre cele mai frumoase simțiri, pentru mine, este să mă simt a cuiva. Cred că o pot numi chiar nevoie.
Când spun aparteneță nu mă refer la o apartenență fizică, ci la una spirituală.
Să știi că aparții unui suflet și unor gânduri, că faci parte din cele prezente și din cele despre viitor ale cuiva.
Că aparții ei când așteaptă trenul în gară și se gândește la tine, sau la următoarea voastră întâlnire, deși poate abia v-ați despărțit.
Sau tu că aparții lui când te are în gând conducând acasă către tine- ,, Nu știu când am ajuns și când a trecut timpul, m-am gândit numai la tine!”.
Când tot ce este fericit în viața ei se leagă de tine sau cum tu nu știai ce e fericirea până când nu ai cunoscut-o pe ea.
Nu este în toate cazurile un sentiment unic, dat o singură dată în viață, însă nici nu se simte oricum și la întâmplare.
E un sentiment puternic care trece dincolo de ce ne spunem și cum nu de puține ori conexiunile umane se rezumă la a ne spune lucruri pe care nu le simțim, acest sentiment întârzie să apară.
Această simțire e despre securitatea noastră ca indivizi care avem nevoie de o siguranță, de cineva care să știm că e undeva pentru noi, mai departe sau mai aproape, la un telefon distanță sau în spatele ușii de acasă. Omul care și-ar deschide brațele oricând pentru a asculta și mângâia.
De asta îmi place să repet cât de frumos poate fi să mulțumim când simțim că avem acel om în viața noastră.
Cu drag,
Maria Magdalena Rădulescu
