Astăzi, 29 octombrie, s-au împlinit 149 de ani de la naşterea Mariei Alexandra Victoria, aleasă spre a fi viitoarea Regină a României la vârsta de 17 ani.
Educația primită de Prințesa Maria este una cu adevărat regală. Iată cum o caracteriza un martor al adolescenței sale, citat de Nicolae Iorga: „credea în regi și în misiunile lor, dar și în drepturile lor. Nu era trufașă, dar nici umilă, ci regală din rădăcina părului până la tălpile picioarelor, imperioasă, aprinsă, activă, fetiță plină de bucuria vieții și de credința în rasa ei„.
Căsătorită cu prințul moștenitor Ferdinand, în decembrie 1891, Maria a fost nevoită să ducă o permanentă luptă cu Regele Carol, care o izola total la Peleș și îi interzicea orice contact cu personalități politice sau culturale românești. „În tot timpul tinereții mele, cuvântul de ministru era sinonim cu capul răutăților”, avea sa scrie mai târziu Regina. În numai câțiva ani de zile însă, după ce i-a născut pe Carol (1893), Elisabeta (1894) și Mărioara (1899), Principesa Maria se va înfățișa lumii ca una din cele mai splendide femei din Europa. Ultimul copil al Mariei, Principele Mircea, născut în 1913, s-a stins în mod tragic, la numai 3 ani, de febră tifoidă, în timpul Primului Război Mondial. Mormântul său se află la Castelul Bran.
Bună călăreață, binecuvântată de la natură cu gust și cu o frumusețe ieșită din comun, Maria a fost repede adoptata de Armată, care în foarte scurt timp, mai ales după ce a fost numită comandant (proprietar) al Regimentului de cavalerie 4 Roșiori, a ajuns să o divinizeze. Respectul și supunerea pe care o arătau de timpuriu ofițerii acestei femei va conta enorm mai târziu: „Poate că nu s-ar cădea să spun tocmai eu aceasta, dar simt că-mi fac datoria față de neclintita loialitate ce mi-au arătat-o totdeauna. Ei alcătuiau o închegare de puteri pe care mă puteam bizui; erau credincioși, plini de închinare și de devotament. Mă admirau pentru îndrazneala mea fără seaman când eram călare, pentru neoboseala și curajul meu, și totodată simțeau în mine acea deplină și neînfricoșată credincioșie, care deosebește firea mea. Eram fericiți când eram laolalta, la ei găseam o închinare și o slăvire spontană pe care n-o aflam aiurea”.
Arthur Gould Lee a descris plastic aceste gesturi ale Reginei Maria: „Oamenii erau entuziasmați de exuberanța ei și îi admirau spiritul, în special curajul incredibil dovedit în timpul razboaielor balcanice din 1913, când nu numai că a trecut nepăsătoare prin tranșeele din prima linie, sub bătaia focului, dar a manifestat un dispreț neînfricat, ieșit din comun, față de bolile contagioase din spitale. Fără să-i pese de riscuri, ea stătea la capătul soldaților tineri care mureau de holeră, vărsând lacrimi pentru fiecare din ei, ținându-l de mână ore întregi pe tânărul muribund, spunându-i cu toată sinceritatea că ea îi înlocuia mama, și apoi, când vedea că i se apropie sfârsitul, luându-l în brațe și sprijinindu-i capul pe umărul ei pâna când își dădea sufletul”.
În perioadele când locuia la Cotroceni, ofițerii regimentului său scoteau unitatea la instrucție în fiecare zi și în fiecare zi, timp de ani de zile, la o oră precisă, Maria urmărea de la fereastră defilarea în onoarea ei. Este interesant de remarcat că figura Reginei Maria nu a fost nici o clipă alterată de regimul comunist, iar în armată a continuat să fie cultivată în spiritul vechi al cultului eroilor, alături de mareșalii Prezan și Averescu, în ciuda cenzurii și terorii regimului Ceaușescu. În programa școlară a liceelor militare de la Câmpulung Moldovenesc și Alba Iulia se predau informații asupra atașamentului Reginei noastre față de armată; în cadrul lecțiilor cu circuit închis ale activului Ministerului Apărării Naționale și Ministerului de Interne, istorici ca Mihai E. Ionescu, Ioan Talpeș sau Răzvan Theodorescu țineau conferințe cu tema: Viața și opera Reginei Maria „întregitoare a neamului românesc”.
În biografia acestei femei proeminente se află și un gest care întregește personalitatea sa unică: la 26 martie 1926, de Bunavestire, Regina Maria a trecut la ortodoxism. Într-o ceremonie desfășurată la Palat, ea s-a spovedit, a fost dezlegată de Patriarhul Miron Cristea și a fost primită în sânul Bisericii Ortodoxe Române.
Expresia românească „să punem punctul pe i” vine de la ezitantul Ferdinand, pentru că „într-adevar, niciodată nu știuse să puie punctele pe i, proba grafologică de sfială, de rezervă”.
Iubitoare de frumos, Maria avea și o altă modalitate de afirmare a personalității – cea artistică. Creația ei literară cuprinde povestiri, evocări, romane, volume memorialistice, printre care și: „Țara mea”, „Visătorul de vise”, „O legendă de la muntele Athos”, „Povestea unei domnițe neascultătoare”, „Gânduri și icoane din vremea războiului”, „Dor nestins”, „Povestea unei inimi”, „Regine încoronate”, „Păsări fantastice pe albastrul cerului”, „Glasul de pe munte”, „Măști”, „Povestea vieții mele”.
Lucrările literare au fost scrise în limba engleza și traduse în română, câteva dintre traduceri aparținandu-i lui Nicolae Iorga.
Aleasă membră a Academiei de Arte Frumoase, aclamată de la cele dintâi cuvinte ca una din marile personalități ale epocii sale, Regina a câștigat o lume a cărei rezervă capitulează așa de greu și înaintea situațiilor și înaintea talentului. Cu orice prilej ea a ținut să afirme că România, fără a pretinde, nu cerșește. Ea reclamă numai ce i se cuvine. „Nu suntem„, spunea ea, „ruda săracă”.
Ca o recunoaștere a meritelor sale deosebite în făurirea României Mari, la 1 decembrie 1920, Consiliul Orășenesc al Branului decide: „să dăruim Maiestății Sale Regina Maria a României Mari străvechiul castel al Branului. Donațiunea să fie înainte de toate o expresie a venerației sincere ce o simte și populația orașului nostru față de marea Regină care usca lacrămile văduvelor și orfanilor, îmbărbătează pe cei deznadăjduiți, întinde ajutor și mângâiere celor ce zac în suferință și împrăștie binecuvantare pretutindenea unde își îndreaptă pașii, și prin toate acestea cucerește cu un avânt irezistibil inimile populației țării întregi”.
Ea însăși pictoriță talentată, Regina Maria a fost creatoarea unei societăți artistice, ce a avut printre membrii fondatori pe Ștefan Luchian și Ștefan Popescu, intitulată „Tinerimea artistică”. Această societate a inclus, printre membrii săi, artiști plastici de valoare ai perioadei interbelice: Kimon Loghi, Samuel Mutzner, Elena Popea, Marius Bunescu, Costin Petrescu, A. Verona, N. Vermont, A. A. Ionescu, Ipolit Strambu și alții.
Sănătatea Reginei începe să se deterioreze și, în 1938, pleacă la o clinică din Dresda, pentru tratament. Aflând de la doctori că sfârșitul era aproape, hotărăște să se întoarcă în țară și, la 18 iulie 1938, trece în eternitate în Camera de aur a Castelului Pelișor, decorată de ea însăși cu simbolurile pe care le-a iubit: ale credinței, luminii și vieții veșnice. În testamentul său moral – „Scrisoare adresată Țării și Poporului meu” – Regina Maria a transmis un mișcător rămas bun poporului cu care se identificase: „De acum înainte nu vă voi mai putea trimite nici un semn; dar mai presus de toate, amintește-ți Poporul meu că te-am iubit și că te binecuvantez cu ultima mea suflare”.
În clipa morții, Patriarhul Miron Cristea va rosti o scurtă rugăciune și va închide cu un gest blând acei ochi superbi. Apoi va rosti cuvintele memorabile: „În tot cazul, se va putea spune că a fost o femeie care și-a trăit viața intens”. A cerut, prin testament, ca trupul să-i fie înhumat în biserica episcopală de la Curtea de Argeș, iar inima să fie păstrată într-o raclă la capela Stella Maris a reședinței din Balcic. După cedarea Cadrilaterului în 1940, inima Reginei a fost mutată la Bran.
