Astăzi se împlinesc 92 de ani, de la nașterea ,,Îngerului Blond”, cel a cărei biografie este însăși opera sa.
Nichita Stănescu s-a născut la 31 martie 1933, la Ploieşti, mama sa fiind Tatiana Cereaciuchin, membră a unei familii de nobili de origine rusă refugiate în România, iar tatăl, Nicolae Hristea Stănescu, fost ţăran devenit meşteşugar şi comerciant.
Nichita Stanescu devine al cincilea model important al poeziei romanești din secolul XX, alături de Bacovia, Barbu, Blaga, Arghezi. Într-o istorie a formelor de expresie poetice, acțiunea stănesciană propune un discurs extrem de original, asupra căruia critica va interveni abia de acum înainte.
Clasele gimnaziale le urmează în Ploiești, la Liceul ,,Sfinții Petru și Pavel”, iar cursul superior, între anii 1948-1952, la același liceu, numit acum „I. L. Caragiale”.
Învăţa cu plăcere la istorie, materie pe care i-a predat-o Nicolae Simache, cunoscut profesor şi istoric în oraş, cel care a deschis Muzeul Ceasului.
De mare importanță este pentru tânărul Nichita contactul cu oameni marcanți ai epocii, printre care poetul și matematicianul Ion Barbu și pictorul Ion Tuculescu.
N-a trecut mult de când a ajuns pe băncile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, că Nichita s-a căsătorit cu Magdalena Petrescu, sora prietenului lui din copilărie, de care a divorţat după un an, căci fusese o decizie pripită, mai degrabă romantică. După moartea poetului, însă, Magdalena, care plecase în străinătate, a revenit în ţară, a recuperat pianul lui Nichita, confiscat de comunişti, şi l-a donat muzeului memorial din Ploieşti.
În anii ’70, Nichita s-a îndrăgostit de eseista şi poeta Gabriela Melinescu, acum în vârstă de 75 de ani, iar relaţia lor s-a desfăşurat pe parcursul tot a vreo zece ani, însă fără să se căsătorească, căci procesul de divorţ de Doina Ciurea s-a întins până prin ’81.
Tudoriţa Tărâţă sau Dora Stănescu, ultima lui soţie, a ajuns la Nichita împreună cu Florin Iaru, Traian T. Coşovei şi Ion Stratan, iar poetul a plăcut-o din prima clipă. A şi reuşit să rămână singur cu ea, căci i-a trimis pe toţi ceilalţi, pe rând, acasă.
Când au decis să rămână împreună, ea avea 23 de ani, iar el 46. Erau vremuri în care Nichita doar dicta poemele şi lucra la ele constant în gând, chiar dacă era mereu lume în preajmă. Şi când se strângeau multe texte, Dora i le recitea şi el exclama: „Sunt geniale, sunt nemaipomenite!“.
După ce este externat ascunde faţă de toţi semnele maladiei sale, afişându-se optimist, iar medicii se declară uimiţi de rezistenţa şi vitalitatea sa extraordinară. La 31 martie, la împlinirea a 50 de ani de viaţă, poetului i se organizează o sărbătorire naţională.
În timpul unei călătorii în Iugoslavia are o criză foarte gravă, ce necesită intervenţia medicilor.
A fost laureat al Premiului Herder şi nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură (1980).
Considerat atât de critica literară cât şi de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română, pe care el însuşi o denumea “Dumnezeiesc de frumoasă”, Nichita Stănescu aparţine temporal, structural şi formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 1960-1970. Ca orice mare scriitor, însă, Nichita Stănescu nu se aseamănă decât cu el însuşi, fiind considerat de unii critici literari, precum Alexandru Condeescu şi Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime şi intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici şi poetici.
,,Ceea ce putem spune, până toate acestea se vor lămuri, este că poetul Nichita Stănescu continuă o serie mare de poeţi din secolul al XX-lea (Bacovia, Arghezi, Blaga, Barbu) şi că el însuşi este un mare poet care cu închipuirile, jocurile, teoriile, stările şi abilităţile lui a schimbat faţa poeziei româneşti. Un mare poet român într-o istorie imposibilă (epoca totalitarismului), un mare liric european aproape necunoscut …”
(Eugen Simion)
