În România, mai avem o specie rară, victima care își cere iertare de la călău. Da, da, ați ghicit, îl cheamă Gigi Becali. Vecin de cartier, vecin de neam și, în ultimii ani, vecin de ridicol.
Pe scurt, la învestirea lui Nicușor Dan, Becali s-a dus țintă la doamna Livia Stanciu, judecătoarea care l-a trimis după gratii, și, surpriză, și-a cerut scuze. Nu pentru ce-a făcut el, ci pentruce-a spus el despre dânsa. Victima își cere iertare de la călău. România, 2025.
Și dacă asta nu e demnă de Caragiale, nu știu ce mai e.
Livia Stanciu nu e orice judecătoare. E călăul de togă al anilorîn care justiția s-a transformat în unelte de reglări de conturipe protocoale secrete. Și nu o spun eu, o spune CEDO, încazul Gutău. Om condamnat pe nedrept, iar statul român a plătit daune. Dar doamna Stanciu? Promovată la CurteaConstituțională, că așa e la noi, torționarii sistemului se pensionează pe post de apărători ai Constituției.
Ce nu știe, probabil, Becali este că Livia Stanciu e urmașadirectă în mentalitate și practică a unui anume Alexandru Petrescu. Nu, nu e vreun actor de serial turcesc, ci judecătorultorționar al anilor ’50, care trimitea la moarte și la canal oameni pentru vina de a avea altă opinie decât Partidul. Același profil, obediență față de puterea momentului, servilism mascat în patriotism, cruzime juridică ambalată înlozinci despre dreptate.
Dacă judecatorul Alexandru Petrescu băga elitele interbelicela pușcărie pentru „trădare de clasă”, Livia Stanciu le băga pe cele incomode regimului în pușcărie pentru corupție pe interceptări servite la comandă de SRI. Metode diferite, aceeași esență, represiunea politică în numele unui ideal mincinos.
Și atunci vine Gigi Becali, care, în loc să scuipe pe pantofiimoralei de carton a acestor „magistrați de for public”, se duceși își cere scuze. Își cere scuze de la femeia care l-a băgat înpușcărie pe o sentință de tip „scrieți, bă, că șefii au nevoie”.
De ce? Ca să dea bine la televizor. Să se creadă el „iertătorulneamului”, de parcă cineva îi ceruse asta.
Asta nu e prostie. E complicitate morală. E slugărnicie de mahala sub cruce de aur de la Athos.
Și atunci, întreb. O nație care aplaudă călăii și își punevictimele să-și ceară scuze mai are vreo șansă la demnitate?
Răspunsul e în următoarea condamnare nedreaptă. Și înurmătorul naiv care își cere scuze de la calău.
Ninel PEIA,
Senator al României și Chestor al Senatului
