Se spune că munca înnobilează omul. Dar când vine Ilie Bolojan, se pare că munca trebuie făcută pe stomacul gol, fără vacanță, fără răgaz, și — în mod ideal — fără pretenții. Căci, nu-i așa?, un buget echilibrat cere sacrificii. Ale altora, evident.
Într-o epocă în care „eficiența” e cuvânt de ordine, iar „austeritatea” e ridicată la rang de virtute morală, Primăria Oradea, sub bagheta fermă a maestrului Bolojan, a decis în 2020 să taie din răsfățurile bugetarilor. Și ce era mai decadent decât niște vouchere de vacanță? Să fim serioși! Oamenii aceia trebuiau să se simtă onorați că lucrează pentru orașul lui Bolojan – pentru visul unei administrații fără pierderi și fără… concedii.
Doar că visul a fost spulberat de realitatea juridică. Curtea de Apel Oradea a decis, în 11 iunie 2025, că drepturile angajaților nu sunt opționale, iar Primăria și fostul primar sunt buni de plată. Câte 1.450 de lei pentru fiecare reclamant – sumă care va fi actualizată cu rata inflației și dobânda legală. Adică, dacă e tot austeritate, măcar să coste scump.
Fostul city-manager, Dacian Palladi, cel care cândva cunoștea sistemul din interior, a venit cu un „mulțumim, dar nu” elegant: a calificat decizia lui Bolojan drept arbitrară, lipsită de respect și, implicit, cu pretenții de demiurg administrativ. Austeritate? Da. Dar aplicată doar în josul ierarhiei. Sus, deciziile au fost luate „pe motive numai de el știute”, adică în mare taină și fără deranjul unei dezbateri sau consultări legale.
Să fie clar: nimeni nu spune că bugetul public trebuie aruncat pe fereastră. Dar când începi să tai din drepturi garantate prin lege și te mai și lauzi cu asta ca reformator model, poate, doar poate, e o problemă. Nu e greu să faci „ordine” când refuzi să respecți contractele de muncă.
Ironia face ca „modelul Bolojan” să fie lăudat, repetat și copiat în alte părți ale țării, inclusiv la nivel guvernamental. Dar iată că, în tăcerea solemnă a unei săli de judecată, realitatea a învins PR-ul. Justiția a confirmat ceea ce mulți spuneau în șoaptă: eficiența obținută prin abuz nu este performanță, ci o formă mascată de dispreț față de oameni.
Și totuși, cine plătește? Nu Bolojan. Nota de plată ajunge, ca de obicei, înapoi la contribuabil. Eforturile de „reformă” se achită din buzunarul celor pe care aceeași reformă i-a lăsat fără beneficii. Paradox? Nu. Doar administrație românească, în cea mai pură formă a sa.
Dar stați liniștiți. Până la urmă, totul e pentru „binele public”. Mai ales când publicul tace, iar instanța vorbește.
