Bătălia de la Finta, desfășurată la 17 mai 1653, a reprezentat una dintre cele mai importante confruntări militare din secolul al XVII-lea, avându-i ca protagoniști pe Matei Basarab, domn al Țării Românești, și pe Vasile Lupu, domn al Moldovei, sprijinit de temutele trupe cazace conduse de ginerele său, Timuș Hmelnițki.
Desfășurarea luptei
În jurul prânzului, Matei Vodă își avea oastea pregătită. Curând au apărut trupele din frunte ale lui Vasile Lupu, care le-a oprit și le-a așezat de luptă pe poiana dintre podeț și mlaștinile de pe valea Ialomiței. Oastea moldovenească sosise fără sprijinul cazacilor, Timuș rămânând mult în urmă, după ce, la Cocorăști, în timpul nopții, satul fusese incendiat din neglijența acestora.
Vasile Lupu și-a dispus trupele în fața armatei muntenești, așezând moldovenii în fața aripii drepte a lui Matei, cu cavaleria pe flancul stâng. Centrul și dreapta au fost lăsate libere, urmând să fie ocupate de cazaci la sosirea acestora.
După mai bine de două ceasuri de așteptare, văzând că Timuș nu sosește, Vasile Lupu a ordonat atacul. Cavaleria moldovenească s-a aruncat asupra dreptei muntenești, însă Matei Basarab a trimis seimenii să spargă înaintarea. Intervenția mercenarilor germani ai lui Vasile Lupu, disciplinați și bine înarmați, a schimbat temporar cursul luptei: cavaleria moldoveană a fost reorganizată și a împins trupele muntenești până la Ialomița, pătrunzând chiar în tabăra lui Matei.
În acel moment au apărut și cazacii. Observând pericolul iminent asupra flancului său drept, Matei Basarab a retras trupe din a doua linie și a lovit flancul moldovenesc, provocând dezordine. Cazacii s-au așezat în trei coloane succesive, cu pedestrașii în frunte, deschizători de foc, urmați de cavalerie.
Momentul critic și întoarcerea sorții
Conștient de gravitatea situației, Matei Vodă s-a deplasat personal în centrul luptei, unde și-a îmbărbătat ostașii. Haiducii au rezistat cu îndârjire până la întărirea poziției centrale. Din cauza terenului mlăștinos, cazacii au înaintat greu, fiind decimați de focul apărătorilor.
Lupta s-a întețit odată cu sosirea celui de-al doilea val de cazaci. Focul acestora a devenit tot mai puternic, iar un glonț l-a rănit pe Matei Basarab la piciorul stâng, sub genunchi. Deși rănit, domnitorul a rămas călare și, potrivit cronicarului Miron Costin, „a îndemnat oastea sa ca un deplin oștean”.
Acesta a fost momentul decisiv. Matei a concentrat toate forțele disponibile și a lansat un atac general, profitând de înghesuirea cazacilor. Cu săbiile scoase, oastea muntenească a pătruns în rândurile inamice, răsturnându-le formațiile.
Atunci, o furtună violentă, cu ploaie torențială și grindină, s-a abătut asupra taberei moldo-cazace, îngreunând folosirea armelor de foc. Cazacii, cuprinși de panică, s-au retras în dezordine, antrenându-l în fugă și pe Vasile Lupu, care se alăturase lui Timuș în speranța unei ultime rezistențe.
Miron Costin consemna:
„Dacă Matei nu ar fi fost rănit, abia cineva ar fi scăpat dintre moldoveni și cazaci.”
Urmările bătăliei
Victoria a fost totală pentru Matei Basarab. Trupele moldo-cazace s-au retras peste Siret, în Moldova. A doua zi, la 18 mai 1653, Matei Vodă s-a întors triumfător la Târgoviște. Pe câmpul de luptă au rămas aproximativ 3.000 de morți, peste care s-a ridicat o movilă comemorativă la Finta, marcată ulterior cu o cruce de piatră.
Letopisețele epocii atribuie victoria atât priceperii militare și curajului lui Matei Basarab, cât și intervenției divine, simbolizată de furtuna care a schimbat cursul luptei. Miron Costin subliniază însă și greșeala strategică a lui Timuș, care și-a fragmentat oastea în loc să atace unitar.
Bătălia de la Finta a consfințit prestigiul militar al lui Matei Basarab și a reprezentat una dintre ultimele sale mari izbânzi. Rănile suferite aici aveau însă să-i grăbească sfârșitul, domnitorul stingându-se la scurt timp după această victorie, rămânând în istorie ca unul dintre cei mai mari apărători ai Țării Românești.
