Acesta a trăit pe vremea împăratului Valerian și era om de jos, dar avea ca prieten un preot al Bisericii creștine, cu numele Saprichie. Viețuind ei multă vreme în iubire și prietenie, au stârnit invidia vrăjmașilor, care au semănat între dânșii neghină, ură și ceartă, încât, chiar și pe drum de se vedeau, se ocoleau unul pe altul. Nichifor, văzând că a greșit față de prietenul său, și-a mărturisit vina, rugându-se să fie iertat. Căzându-i la picioare, i-a zis: „Iartă-mă, părinte, pentru Domnul, iartă-mă!”, dar Saprichie nici nu privea spre dânsul, alungându-l cu vorbe aspre.
Când preotul a fost prins de slujitorii idolilor și supus la multe chinuri, Sfântul Nichifor a trimis la el mijlocitori, cerându-i din nou iertare. Împietrit la inimă și orbit de ură, când slujitorii au vrut să-i taie capul, Saprichie a renunțat la credința adevărată, acceptând să aducă jertfă idolilor.
Auzind Nichifor aceste cuvinte ticăloase ale lui Saprichie, s-a rugat de el cu lacrimi, zicând: „Să nu faci aceasta, o, frate iubite, să nu o faci, să nu te lepezi de Domnul nostru Iisus Hristos, nu pierde cununa cea cerească. Iată, lângă ușă stă Stăpânul Hristos, nu pierde răsplata pentru care te-ai ostenit”. Căzând din sfânta credință, preotul se îndrepta spre pierzania veșnică, iar Sfântul Nichifor striga: „Eu sunt creștin, eu cred în Domnul nostru Iisus Hristos; deci, în locul lui Saprichie, pe mine tăiați-mă”.
Astfel a fost tăiat capul Sfântului, luând cununa biruinței și stând în ceata Sfinților Mucenici.
