Unele răsărituri sunt ale omului căruia îi dai voie să-ți aducă soarele în viață.

Ale omului care face dintr-o zi mai puțin bună, o zi senină în sufletul vostru și uneori e de ajuns să ai un singur astfel de om pentru a avea o viața fericită, care merită povestită.

Pentru că nu numai soarele luminează încăperi, ci și oamenii pe care îi asociem cu lumina.

Eu îmi doresc să fiu lumina cuiva si liniștea deopotrivă, și totodată refugiul.

Îmi doresc să mângâi când doare și să învăț să simt când e nevoie de mângâierea mea, dar în același timp, să plec când nu îmi mai e locul într-un loc, într-un cămin, într-un suflet.

Să simt când nu mai sunt bine primită într-un suflet și să las ceea ce am creeat în forma frumoasă și desăvârșită în care am ajuns, și nu să stric prin purtarea ei în mocirla încercării de a reînvia ceva fără semne vitale.

Să simt când lumina mea nu mai are puterea de a lumina în sufletul cuiva așa cum o făcea la început. Să fiu într-un loc până când nu mai pot pune flori, speranță și bunătate într-un om.

Consider că e un lucru esențial în viață, pentru a avea mai puține amintiri triste, să știm când să ne desprindem.

Cu drag,
Maria Magdalena Rădulescu

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.